96,6% dintre romani detin un apartament sau o casa. Locul doi in acest clasament este ocupat de Lituania 92,3%, iar locul trei de Croatia 92,1%. Cea mai redusa rata a proprietatii din Europa se inregistreaza in Elvetia (43,8%).
Am gasit toate aceste date publicate de Le Figaro. Cautarea a fost simpla, rapida si facuta cu ajutorul lui Google. Nu eram insa foarte interesat de aceste cifre pentru ca nu tineam sa ma apuc de construit cartiere prin diverse parcuri din Bucuresti. Eram, insa, bulversat de o problema: aparitia dorintei aproape ucigatoare de a detine o proprietate. O casa, un apartament, ceva. Ceva sa fie al meu si sa ma mandresc ca sunt "fericitul" proprietar al unui imobil. Ei bine, vazand aceste cifre m-am linistit un pic si am dedus ca romanii (si evident si eu) sunt infectati cu un "virus" din vremurile trecute. "Virusul" care ne descarca in subconstient ca toti trebuie sa avem un serviciu (fara sa conteze competentele) si toti trebuie sa avem o proprietate.
Ei bine, linistit ca am descoperit cauza framantarilor mele zilnice, am decis sa pornesc la drum si sa am aceasta noua si orgasmica experienta: achizitia unui apartament sau si mai bine...a unei case!
Ca alti 96.6% dintre romani am inceput sa cotrobai pe internet dupa diferite opinii. Despre case, despre apartamente, despre zone unde se construieste, despre flori de gradina, despre mobila de bucatarie, despre preturi, despre panouri solare, despre, despre, despre... Dupa aproape un an (pentru ca imi place sa fac studii de piata!) am ajuns la cateva concluzii menite sa ma conduca, de fapt sa ne conduca, pentru ca am cooptat-o si pe Andreea in acest proiect, catre visul neinplinit dar asa de usor de atins (teoretic): casa visurilor noastre.
Primul pas: banca. In visul meu eram bogat si nu aveam nevoie de o banca sa ma crediteze. Dar asta chiar era un vis. Ma intorc. Primul pas: banca. Dupa studii clare, ajunsesem la concluzia ca cea mai buna banca, cea mai ieftina si mai ales, dupa reclama pe care si-o faceau pe toate canalele posibile, cea mai civilizata, cea mai dispusa sa te ajute, era Banca Transilvania.
Picture that!: noi doi tinandu-ne de mana, coborand din bloc si mergand spre cea mai apropiata sucursala BT. Razand, fericiti si multumiti ca incepem un nou proiect. Sigur, nu eram imbracati la patru ace, dar nici in "treining". Nu aveam nicio geanta cu vreo agenda pentru notite dar aveam totusi in buzunar un pix si cateva foi. Practic nu mergeam la o sedinta de consiliu al bancii dar eram hotarati sa facem un credit. Un credit pentru casa. Pentru casa visurilor noastre!
Era un pic înnorat și rece afara (2016, martie) așa că atunci când am intrat în bancă unde era lumină și cald am avut brusc senzația primei zile de Craciun când te trezești și abia aștepți sa deschizi cadourile. În bancă nu era niciun client. Eram noi doi, o doamnă la casierie, o altă doamnă dupa un desk înalt așa ca nu i-am văzut decât parul, iar undeva în dreapta, salvarea noastră! ..........Doamna! ............ Acea doamnă care ne va îndeplini visul, care ne va ajuta, care ne va înțelege și care se va purta civilizat cu noi. Excelent! Așteptăm cuminți în fața biroului. 3 minute, 5 minute, 7 minute... Am făcut un pas mic (pentru mine dar si pentru omenire) și m-am sprijinit pe scaunul aflat in imediata apropiere. N-aș fi vrut ca acțiunea mea sa o deranjeze cumva pe Doamna. Acea Doamnă. Cum din ce? Din vorbitul la telefon, bineinteles. Ce? Sunteti la prima intalnire cu cineva care lucreaza de partea cealalta a biroului sau ghiseului?
Deci, n-as fi vrut sa o deranjez, ca sa nu creada ca actiunea mea de sprijinire este vreun semn ca vreau sa stau jos. Nu!!! Asta ar fi micsorat foarte tare distanta dintre noi dar si puterea ei (data de un Dumnezeu al oamenilor de la ghiseu si al celor de dupa birou) de a ma umili. Daca o astfel de relatie nu incepe cu o diferenta de nivel clara (evident in favoarea lor, celor de care am facut amintire mai sus) prezenta lor la serviciu nu mai reprezinta nicio bucurie. Ca o paranteza: cred ca avem un noroc foarte mare ca scaunele sunt facute dupa un standard de inaltime, altfel sunt convins ca toate birourile ar avea in spate un scaun inalt si in fata unul mic. Chiar micut.
Bun. Trec 12 minute si ne face semn sa stam jos. Desigur, ne spune "Buna seara". Zambind. Deci suntem pe calea cea buna. Durerea de spate imi trece intr-o secunda (pe vremea aia ma gandeam ca durerea este chiar de spate insa mai tarziu am aflat ca nu aveam voie sa stau deloc in picioare si ca durerea era de la inima. Dar asta este alta poveste. Una care nu ar fi trebuit sa fie nici macar in vis). Incep sa-i povestesc. Cine suntem, de ce am venit la BT si nu ne-am dus la alta banca, ce vrem sa.....STOP! Un degetel ridicat imi face semn: "stati putin". Stau. Cum de ce? Chiar n-ati fost niciodata la vreun ghiseu sau birou asemanator? Ei bine, suna-se telefonul. Stau. Pret de cateva minute. Nu stiu cate, pentru ca mi se pareau o vesnicie. Era deja prea cald si incepusem sa transpir. Eu, neobisnuit sa stau, sa astept sau sa fiu umilit, sau sa astept sa fiu umilit, incepusem sa fierb. (vorba Andreei: sa-l fereasca Dumnezeu pe ala care va avea norocul ca intr-o zi sa sar dupa birou! daca o sa o tinem asa, ziua aia o sa vina!). Inchide, zambeste, repornesc povestirea. Asculta tot pana la capat si imi pune o singura intrebare. Usoara dar care are un raspuns cu mare greutate: Câți? Intr-o fractiune de secunda m-am gandit la un milion de lucruri. N-are rost sa le insir aici pentru ca efectiv au fost un milion. Ideea este ca m-am speriat. Asta pentru ca a trebuit sa pronunt o suma. Si am pronuntat: 70.000 de euro. Nu stiam daca intr-adevar asta era suma de care aveam nevoie. Posibil sa am nevoie mai mult sau mai putin, dar am zis sa vad ce presupune aceasta suma. Si a inceput sa bata in taste. Repede, cu o siguranta care imi dadea incredere dar in acelasi timp imi dadea si sentimentul ca cineva incepe sa ma ingroape. In datorii, desigur. Continua sa bata in taste. Ce poti face in timpul asta? Te gandesti la ce ti se intampla si ai tot felul de imagini in cap. Vedeam casa cu piatra pe exterior. Vedeam gradina. Undeva in spatele casei aproape de terasa era si un gratar. Pe urma vedeam si imagini mai putin placute. Notificari pe email, notificari pe sms, notificari peste notificari. Avem o prietena foarte buna care imi tot spune ca atunci cand am probleme sau necazuri sa fiu pozitiv. Sa vad totul in roz. Am incercat si mi-a iesit o imagine cam aiurea: eu legat de un stalp si Doamna biciuindu-ma si tipand la mine ca nu am platit dobanda pe luna in curs. Mai pozitiv nu aveam cum sa fiu. Trec cateva minute, se opreste din batut in taste si trage concluzia:
Da!
Da, ce? zic eu cu gandul la dobanda ultimei luni?
Puteti lua creditul. Aduceti toate actele insirate aici si incepem sa lucram la dosar.
Perfect. Iau hartia increzator, ne ridicam si plecam. Mergand spre masina, eu in pasi de dans, imi arunc privirea pe hartia cu pricina. Era o pagina format A4 care avea insirate tot felul de acte si pe fata si pe verso. Pasii de dans s-au transformat intr-un mers mai mult impiedicat. Dar ce conteaza, stabilisem Primul Contact. Mergem spre casa sa ne apucam de facut dosarul. Urma sa dam viata unui vis mai vechi de-al nostru.
Surprinzator, lucrurile s-au complicat.....
Va urma
